Cine suntem noi ?

Cine suntem noi, cei care am rămas încă în România? Este o întrebare pe care am început să mi-o pun de două zile, în urma unei discuţii pe care am avut-o cu o rudă venită din afară, discuţie ce s-a întins până târziu în noapte. Primul regret a fost că nu am reuşit să stau chiar mai mult de vorbă cu persoana respectivă.

În afară de discuţia inevitabilă asuprea politicii româneşti din ziua de azi, ceea ce mi-a dat mai mult de gândit a fost povestirea împrejurărilor în care a plecat din ţară, în 2000. Fără discuţie, comunismul a generat foarte multe probleme acestei ţări, însă nimeni nu poate contesta superioritatea sistemului de învăţământ din acea perioadă faţă de ruinele lui de azi. Nenumărate reforme, făcute la repezeală, au adus sistemul de învăţământ la starea deplorabilă în care se află azi.

Unchiul meu a beneficiat pe vremea comunismului de constituirea unui liceu tehnic în cadrul căruia au fost adunate elitele de la ţară. Beneficiind şi de profesori pasionaţi, elevii acelei generaţii se pare că au prins aripi. Mulţi sunt cadre universitare cu funcţii de conducere pe la noi prin ţară, alţii au ajuns cadre universitare la Oxford şi alte universităţi de prestigiu.

În anul 2000, unchiul meu îşi pregătea doctoratul, fiind cadru universitar la Galaţi. Avea, cum se spune, viitorul asigurat. Decizia lui de a emigra a fost comunicată colegilor abia după ce a obţinut viza de Canada. Dar care a fost motivul ?

Motivul a fost simplu! Nu s-a putut integra în sistem. Nu a dorit să intre în hora ÅŸpăgilor. Când colegii au încercat să-l convingă în mod repetat că ar fi bine să-l treacă pe x ÅŸi pe y din diverse motive a început calvarul. Nu erau variante pentru el, singura cale era refuzul. ÃŽnsă refuzul repetat faţă de colegii lui l-ar fi transformat într-un paria. Åži la urma urmei nici nu cred că-i făcea vreo plăcere să fie coleg cu astfel de oameni. Nu putea înÅ£elege, aÅŸa cum mi-a ÅŸi spus, de ce trebuie să ia cineva un examen dacă nu învăţase. Nu înÅ£elege nici acum … la fel cum nu înÅ£elege de ce la ora actuală foÅŸtii colegi de liceu conduc universităţi care sunt adevărate fabrici de licenÅ£e.

Deci să recapitulăm … unchiul meu nu a plecat în afară din lipsa banilor. Ba tind să cred că dacă se “adapta” la sistem ar fi câştigat mult mai bine decât câştigă acum în Canada. Åži el câştigă bine în Canada, mai ales cu pregătirea lui. Pur ÅŸi simplu conÅŸtientizarea acestui lucru în timpul discuÅ£iei m-a zguduit. Eu unul nu mai ÅŸtiu pe nimeni care să fi plecat din Romania dupa ’89 din alt motiv decât un câştig mai bun.

Generalizând, am ajuns la concluzia că dacă ar mai exista oameni ca el, ÅŸi aceÅŸtia ar dori să plece. Åži cred că marea majoritate au facut-o. Åži acum repet : “Cine suntem noi?”. Avem oare curajul să recunoaÅŸtem ? Avem puterea de a accepta adevărul ?

Suntem cei care ne-am “adaptat” ! Astfel, pe băncile ÅŸcolii am învăţat cea mai de preÅ£ lecÅ£ie pentru un român de succes : “ÅŸpaga”. Am ajuns să o considerăm normală. Am ajuns să o considerăm ceva banal. Åži defapt suntem toÅ£i niÅŸte corupÅ£i. Åži defapt majoritatea populaÅ£iei aÅŸteaptă să le dea statul de mâncare. Åži deÅŸi nu îl suport pe Băsescu, are dreptate când spune că suntem un popor leneÅŸ.

La bunicii mei la ţară, la Nămoloasa, este organizată lunar o cursă la Galaţi, plătită din banii primăriei, pentru transportarea beneficiarilor de ajutor social. Din ce am înţeles ei nu au venituri şi primesc 2-3 milioane de la stat. Dar pentru că e cald şi îngrămădeală, ciobanul din sat, care în acte nu face nici un leu dar în realitate se descurcă, plăteşte pe cineva să-l ducă cu maşina la Galaţi. De asemenea trebuie spus că aceşti oameni săraci preferă cele 2-3 milioane pe care le primesc stând degeaba decât să meargă la munca câmpului. Pensionarii din sat ar vrea să-i plătească pentru munca câmpului, însă pretenţiile lor sunt cel puţin exagerate, cerând 50 lei, mâncare, băutură şi chiar ţigări pt. fiecare zi de muncă.

Åži exemplele pot continua din păcate … trebuie doar să deschidem ochii. Trebuie doar să ne uităm în oglindă ÅŸi vom observa în ce hal am ajuns. ToÅ£i suntem niÅŸte hoÅ£i într-un fel sau altul. Nu cerem chitanÅ£e la magazin, nu tăiem facturi. Când ne opreÅŸte poliÅ£istul sunăm pe ÅŸeful sau propunem o ÅŸpagă. La examenul de carnet, la proba practică dăm ÅŸpagă iar, ca să fim siguri că-l luăm. Dacă ne internăm în spital dăm iar ÅŸpagă. Nu contează că e de frică, tot ÅŸpagă e, iar doctorul o primeÅŸte ca pe un drept. Salariul nu-i ajunge, asta e scuza lui.

Åži ca el toÅ£i ne găsim scuze. Unchiul meu putea să-ÅŸi găsească ÅŸi el multe scuze … ÅŸi totuÅŸi a ales să aibă o conÅŸtiinţă împăcată. Vă daÅ£i seama că noi nu o avem ? Sau dacă prin absurd o avem, este pentru că nivelul conÅŸtiinÅ£ei noastre tinde către zero ?

Poate vom ieşi din criză economică, dar criza asta de moralitate ne va afecta încontinuu.

Dacă aÅŸ spune acum să nu comenteze decât cei care au conÅŸtiinÅ£a împăcată probabil nu aÅŸ primi vreun comentariu la acest post. ÃŽnsă nu asta îmi doresc. ÃŽmi doresc să conÅŸtientizăm că suntem departe de ceea ce ar trebui să fim ÅŸi să schimbăm fiecare câte ceva în noi. Asta înainte de a urla că ceilalÅ£i sunt hoÅ£i ÅŸi că statul ne fură (nu că nu ar fi aÅŸa). SpuneÅ£i ÅŸi voi … cine suntem noi ?

Şi în final, melodia celor de la BUG Mafia a picat la ţanc: